Suprafața forestieră a României numără aproximativ 6,9 milioane de hectare, distribuită de la luncile joase ale câmpiei până la limita superioară a arboretului alpin, la circa 1800 de metri altitudine. Această diversitate de condiții climatice și edafice a generat o gamă remarcabilă de tipuri de păduri, fiecare cu o compoziție floristică distinctă și un rol ecologic specific.
Pădurile de fag
Fagul (Fagus sylvatica) constituie specia dominantă pe cel mai extins etaj forestier din Carpați, între aproximativ 400 și 1400 de metri altitudine. Fâgetele pure sau în amestec cu gorun, carpen și tei acoperă versanții cu umiditate ridicată și soluri profunde, brune-luvice sau brun-acide.
Pădurile de fag din România fac parte din siturile UNESCO ale pădurilor primare de fag din Europa, alături de alte șapte țări. Printre cele mai reprezentative suprafețe se numără rezervațiile din Codrii Seculari ai Bucovinei (județul Suceava), Poiana cu Narcise de la Negrișoara și fâgetele din Parcul Național Semenic–Cheile Carașului.
Din punct de vedere structural, fâgetele prezintă un strat arborescent dens care filtrează aproximativ 70–90% din lumina solară, generând un subarboret sărac, dominat de Daphne mezereum, Sambucus racemosa și Rubus hirtus. Stratul ierbos include specii caracteristice precum Oxalis acetosella, Luzula sylvatica și Dentaria bulbifera.
Molidișurile și brădetele
Etajul subalpin al molidului (Picea abies) ocupă altitudini de 800–1800 m în Carpații Orientali și Meridionali. Molidișurile pure sunt caracteristice zonelor cu precipitații anuale de peste 800 mm și temperaturi medii anuale sub 6°C. Pe versanții umbriți și în văile adânci, molidul coboară considerabil față de limita sa naturală.
Bradul (Abies alba) apare frecvent în amestec cu molidul și fagul, formând păduri mixte de brad-fag sau brad-molid-fag. Aceste arborete de amestec sunt ecologic mai stabile decât molidișurile pure, cu o mai bună rezistență la boli și perturbații climatice. Brădetele pure sunt mai rare și se concentrează în Retezat, Parâng și Iezer-Păpușa.
Pădurile de stejar și gorun
Sub etajul fagului, pe versanții însoriti și la altitudini mai mici de 600 m, sunt răspândite pădurile de gorun (Quercus petraea) și de stejar pedunculat (Quercus robur). Gorunetele ocupă dealurile și podișurile cu soluri brun-luvice, în condiții de continentalism moderat, în timp ce stejarișurile preferă câmpia și luncile cu soluri mai grele.
Pădurile de stejar din câmpia română au fost puternic afectate de defrișările istorice — suprafața lor actuală reprezintă o fracțiune din cea de acum două secole.
În Dobrogea și pe versanții sudici ai Munților Măcin sunt prezente formațiuni termofile, cu stejar pufos (Quercus pubescens), stejar brumăriu (Quercus pedunculiflora) și cărpiniță (Carpinus orientalis), care aparțin zonei de interferență a elementelor continentale cu cele submediteraneene.
Pădurile de pin și alte conifere
Pinul silvestru (Pinus sylvestris) formează arborete naturale pe substrate calcaroase și pe nisipuri în Carpații Meridionali și în zona Buzăului. Pinul negru (Pinus nigra) apare atât natural, în pâlcuri restrânse în Banat și Dobrogea, cât și plantat masiv în cadrul lucrărilor de împădurire a nisipurilor din Oltenia.
Păduri mixte de tranziție
Între etajele pure se formează zone de tranziție cu compoziții mixte variate. Amestecurile fag-gorun sunt frecvente la 400–700 m altitudine, iar cele de fag-brad-molid definesc etajul de amestec carpatice între 900 și 1200 m. Aceste păduri mixte adăpostesc o biodiversitate ridicată, combinând elemente floristice și faunistice specifice mai multor etaje.